Just another WordPress.com weblog

O poveste

O printesa – partea 1

Introducere: Povestea este pentru cineva tare drag care brusc are o multime de timp liber si care, stiu eu sigur, in momente de plictiseala, imi mai citeste blogul. Iar aceasta persoana are nevoie de multe incurajari si de multe zambete in jurul ei. Si pana cand scapa de ghipsul galben si de celalalt ghips (eu inca sper ca va fi verde :D) si va putea sa topaie in stilul caracteristic, la propriu, prin vietile noastre, the story will go on. 

E noaptea tarziu iar povestitorul fumeaza o tigara si asculta rockfm. Isi stoarce creierii si stie ca nu va reusi sa termine prima  parte in noaptea asta. Vecinii nu-i bat inca in teava, dar presupune ca orele bune de codat dinainte isi vor spune curand cuvantul. Deci…

A fost o data o printesa. Dar nu era genul de printesa care sa astepte cuminte in tur sa vina Fat Frumos sa o salveze de balaur. Nu! Daca era cazul, lua ea liftul si ii cotonogea toate cele 127 de capete. Stia ca al 128-lea nu mai crestea, ca doara era balaur pe 7 biti. De cand era mica a fost invatata sa isi invinga singura temerile. La inceput au fost chestiile clasice: probabil intuneric, bau bau, etc. Mai apoi, cand a mai crescut, o speria ecranul negru de Pascal. Dar a trecut si peste asta. Povestitorul nu stie daca chiar a trecut, sa nu a mai trebuit, pentru ca a fost upgradata la Fox Pro. A ramas ea cu niste fobii, dar micute, inotul, biciclete.

Printesa asta avea, in schimb, niste ciudatenii ale ei. Nu-i prea agrea pe Feti Frumosi. Din motive nestiute de nimeni, prefera pe cei mai „intunecati”. Problema e ca Feti Frumosi exista, si inca destui, numa Drac, exista unul singur. Dar divaghez,  inca nu am ajuns la partea aia.

Cat a fost copil, printesa era un copil extraordinar de cuminte. Multi ziceau ca de fapt nu e copil, ci un om mare ascuns in corpul unui copil. Asa ca, in ziua in care a implinit 18 ani, de fapt cred ca 16 sau 17, s-a decis sa recupereze. Veti vedea cum, in partea a 2-a.

Anunțuri

In parc

Dimineata devreme, intr-o zi de februarie cetoasa, cineva se plimba prin parc in drum spre servici. Abia se vedeau copacii din fata din cauza cetii ridicata de pe Somes. Dar parcul era frumos, friguros dar intim. Uitati.


Despre Cluj

Multora nu le place orasul asta. Multi se urca pe pereti cand trebuie sa ramana mai multe saptamani in el. Multi nu il vad si viseaza sa se mute in orase mai mari, mai frumoase, mai istorice, mai calduroase. Multi il vad ca pe un simplu oras prin care trec in drumul vietii, pe care il vor uita cand se vor muta din el.

Pentru mine Clujul inseamna mult mai mult de atat. Inseamna cladiri si locuri si sentimente. Inseamna piata Matei Corvin unde mergeam cu bunicii mei sa dam mancare la porumbei. Insemana cafeneaua Insomnia (nu cea de acum, cea de pe Iuliu Maniu, cea cu oite si porci pe pereti), unde chiuleam de la liceu si unde fumam primele tigari. Inseamna o cladire in constructie unde m-am indragostit prima data. Inseamna gara, pe care o privesc mereu ca pe un loc fascinant de unde pleci si unde te intorci acasa. Inseamna un liceu mare, cu pereti galbeni unde m-am format ca persoana. Inseamna o facultate asemanatoare unei hale industriale unde am cunoscut prieteni buni. Inseamna un apus pe cetatuie, un festival al luminii, un sarut furat in parcul mare, un concert Vama Veche alaturi de prieteni pe platoul Salii Sportului, un deal pe care te poti fie da cu sania iarna, fie poti fura corcoduse vara, inseamna caminul 7 si 4 din Observator.

Inseamna multe rafturi pline cu carti si o camera verde. Inseamna acasa!

Pentru voi ce inseamna Clujul?


Sapte

Azi de dimineaţă nu a vrut să se joace cu mine. M-am dus la el cu o carte de poveşti în mână dar nu a vrut să îmi citească. S-a întors pe partea cealaltă şi mi-a spus că e obosit. Cred că s-a lovit pentru că avea lacrimi în ochi, la fel ca mine când mă urc în copac şi cad, dar nu a vrut să îmi spună adevărul pentru că tot timpul îmi zice să nu mă mai urc în corcoduş. Îi e frică să nu cad şi să îmi rup mâna la fel ca vecinul de la doi. El nu a căzut din copac. El s-a lovit învăţând să meargă pe bicicletă, chiar dacă avea rotiţe din acelea mici.
În spatele blocului este un corcoduş mare. Dacă te urci in el si faci un pas mare poţi ajunge la noi în bucătărie. Vreau să mă urc în el, dar mă vede bunica când face mâncare şi strigă să mă dau jos. Toţi ceilalţi copii se urcă pentru că nu ii văd părinţii. Cred că asta a făcut şi bunicul şi s-a lovit. Cred ca bunica l-a văzut pentru că e supărată şi ea. Abia mai vorbeşte.
Am vrut să-l pup să-i treacă, dar m-a luat bunica de lângă el şi mi-a spus să-l las în pace. Dar vreau să-l fac bine ca să poată să-mi citească iar poveşti. Mi-a citit mai demult o poveste despre o fetiţă foarte săracă ce vindea chibrituri pe stradă. S-a făcut iarnă şi a venit Crăciunul şi, ca să aibe ce mânca, a continuat să vândă chibrituri. Dar era foarte frig şi a îngheţat şi a murit. Am început să plâng. Era aşa de trist. Dar bunicul mi-a spus că nu aşa se termină povestea. Normal că nu aşa se termină. Toate poveştile se termină frumos. Sigur fetiţa va găsi unde să locuiască, undeva unde e cald şi va avea de mâncare. Dar vreau sa aflu cum se va termina povestea. Vreau să-mi citească bunicul, pentru că eu încă nu ştiu. Şi oricum e mai frumos să îmi citească el. Citeşte aşa de frumos.
Nimeni nu vrea să se joace cu mine. Bunicul tot stă în pat, bunica stă cu el şi mama face ceva de mâncare şi nu mă lasă să mă duc la el. Mi-a promis că dacă sunt cuminte mă lasă să mă duc afară aşa că o să îmi iau caietele şi mă apuc să îmi fac temele. Tot timpul bunica se uită când termin şi îmi spune dacă e bine sau nu, dar acum nu vrea să se uite. Mă plictisesc.
Ce agitaţie mare e prin casă. Mie mi-au spus să nu ies de la mine din cameră, să mă joc sau să îmi fac temele. Toată lumea se plimbă dintr-o parte în alta. A venit şi unchiul meu. Unchiul meu e medic. Vreau să ajung ca el când cresc mare. Mama îmi spune că e un om important. Că are grijă de oameni când îi doare burtica sau când au febră. Poate că acum îmi pregătesc o surpriză. Oricum se apropie ziua mea. Sunt toţi aşa de secretoşi.
Vine mama la mine şi îmi spune să merg la Ana. Ana e prietena mea cea mai bună. Stă în blocul din faţă. Când eram mai mică se juca cu bunica ei afară şi mama m-a lăsat să mă duc să mă joc cu ea. Avea păpuşi frumoase şi ne-am jucat toată după-masa şi bunica ei m-a adus acasă. De atunci suntem prietene şi mergeam la grădiniţă împreună. Ne ducea bunicul meu sau bunicul ei. Când ne ducea bunicul ei tot timpul ne aducea prăjituri sau îngheţată şi le mâncam pe drum. Când ne ducea bunicul meu ne lăsa să stăm în parc şi se juca cu noi. Ne plăcea să ne desenăm hărţi de la grădiniţă până acasă şi să găsim locuri noi unde să ne ascundem de el. Şi el se speria. Tot timpul trecea pe lângă noi, dar nu ne vedea şi se speria. Atunci ieşeam ca să nu fie prea îngrijorat. Acum eu merg la şcoală şi Ana merge tot la grădiniţă. E mai mică decât mine. Dar îi arăt caietele mele de la şcoală ca să înveţe şi poate anul viitor va veni şi ea cu mine în clasă.
Acum îmi spune mama că pot să merg singură la Adina. Deobicei mă duce ea. Se vede că am crescut. Îmi iau caietele cu mine. Azi o învăţ să deseneze litera A.
Adina are o cameră mare şi goală. Nu are nimic în ea. Ne prefacem că suntem patinatoare, ca cei de la televizor şi patinăm cu şosetele pe parchet. Tot timpul facem asta. Bunicul ei e juriul. Dar niciodată nu câştigăm niciuna. Ne spune că nu se poate decide şi de dă câte o prăjitură. Le ascunde în buzunarul de la halat, pentru că bunica Adinei nu ne lasă să mâncăm prăjituri înainte de masă.
A venit mama la Adina. Credeam că vrea să se joace cu noi, dar părea supărată. Cred că a găsit jucăriile pe care le-am ascuns sub pat. Tot timpul mă pune să fac ordine şi să le pun în dulap înainte să ies afară la joacă, dar când nu am chef le pun pe toate sub pat şi aşa pot să plec mai repede. Cred că mama mă ceartă. Sau nu. Mă ia în braţe şi îmi spune că mâine pot să nu merg la şcoală şi seara asta pot să rămân să dorm la Adina. Sunt fericită. Dar mama plânge. Îmi spune că bunicul a plecat şi nu se mai întoarce. Eu încep să râd.
– Stai liniştită, mami. O să se întoarcă. Trebuie să îmi termine de citit „Fetiţa cu chibrituri”.


Doi soareci – partea a 4-a

A trecut timpul.  Soricelul era comvins ca e bine si frumos, ca ariciul e si el fericit, ca lumea e din nou frumoasa, e aproape ca in copilarie. Se bucura de tot si de toate, era entuziasmat. Ariciul era si el incantat.

– Uite, vreau sa-ti spun ceva, spuse ariciul intr-o zi. Nu imi mai pasa ca suntem asa de diferiti. Ce conteaza daca sutem fericiti.

– Nici pe mine nu ma intereseaza. Tu esti arici, eu soricel, si totusi uite cat de frumosi suntem, cat de bine ne simtim. De ce sa ne mai certam? De ce sa nu ramanem asa, ca acum?

–  E bine!

The End!

De fapt povestea nu se termina de loc asa. Ariciul si soricelul au decis ca sunt prea diferiti ca sa se mai joace impreuna. Ca doare prea tare, ca sunt nefericiti, ca mai bine isi cauta fiecare pe cineva din specia lor cu care sa se joace. Dar eu vreau sa cred ca, cateodata, chiar daca nu pentru acest arici si acest soricel, lucrurile pot sa mearga bine si impreuna, sa nu conteze diferentele ci asemanarile.

Aceste animalute nu au fost asa de norocoase.

The Real End!