Just another WordPress.com weblog

Filozofez pe diferite teme

Rezerve

Cand eram mai mica i.e. cand ma pregateam sa dau bacul si admiterea la facultate, incepeam sa ma gandesc ce sa fac daca cumva lucrurile nu merg cum ar trebui, daca imi pic bacul si imi ratez carierea de informatician. Pe atunci incepusem de ceva vreme activitatile pe la Habitat si imi descoperisem o pasiune pentru sapat, asa ca m-am decis la gropar. Puteam sa sap gropi, plus ca era o meserie de durata, care se cere. (Oamenii tot timpul mor, iar in perioade de criza numarul de sinucideri creste exponential).

Din fericire totul a mers bine, bacul a trecut, am si intrat la Poli, am terminat-o, m-am angajat. Totusi, un plan de rezerva nu strica niciodata. M-am gandit, m-am tot gandit. Sa fiu gropar nu ma mai atrage asa de tare. In schimb, mai nou imi place sa vorbesc si sa dirijez oamenii. Asa ca, daca sunt data afara si nu-mi gasesc de lucru in domeniu, ma fac ghid.


Unde sunt pletosii de alta data

Introducere: toti cei care ma cunosc stiu ca „I have a thing” pentru pletosi. Si daca mai au atasat un chopper, si mai bine.

Am fost ieri in Piata Unirii, la concertele de la Ursus…something. Luma Amara, Cargo, Zdob si Zdub, intre fiind Parazitii (care dupa parerea mea au picat ca nuca in perete printre atatea rockareli). Ma uitam prin jur si imi aminteam cand mergeam, prin liceu la zilele berii, la Sala Sporturilor, unde cantau in mare, cam tot aceleasi formatii, si peste tot in jur era plin de tipi cu plete, tricouri cu AC/DC sau Iron Maiden, cu o tigara intr-o mana si berea in cealalta. Ei bine, acum numai berea si tigara au ramas. Ca pletosii puteam sa-i numar pe degete. Si care erau majoritatea erau mult prea minori ca sa poata sa fie admirati legal.

Dar oare ce s-a intamplat cu pletosii de atunci? Oare chiar toti s-au cumintit si au lasat datul din cap pe mersul la birou? Ii drept ca am cam ajuns la varsta aia in care, depinde de cariera aleasa, ar trebui sa avem o oarecare „prezenta” si am cativa ex-pletosi prin grupul de prieteni (da, da! Va stiti voi care sunteti si ca sunt inca suparata pe voi!). Dar totusi trist. Pletosii cu chitara in mana sunt inlocuiti fie cu emo cu o lama, fie cu cocalarii cu lantul de pleu la gat.

Citesem de mult un articol in Dilema Veche, despre rock si „roackeri” dinainte si de dupa, iar articolul se incheia frumos: „singurii fideli într-o lume a tuturor infidelităţilor. Şi, poate că după ce statuia unei femei – precum Elisabeta Rizea – va ocupa fostul soclu al lui Lenin, atunci cînd o altă generaţie, mai descuiată, ne va călca pe urme, se va găsi, în vreun colţ de Românie, ceva loc şi pentru un monument fără mari pretenţii, cu un pletos şi o chitară, pe care să scrie atît: Rockului românesc! Şi el a luptat contra prostiei şi prostirii.”

Asa ca…nu va mai tundeti, oameni buni!

     


Doar o zi proasta

Cand unui prieten drag i se intampla ceva rau undeva departe, te simti asa de mic si neputincios. Si cu ce poti sa ajuti? Doar cu vorbe si ganduri bune, fiecare in stilul propriu. Unii se inchid in ei, altii apeleaza la umor, altii injura toti medicii, spitalele si companiile de asigurari, pentru ca asta e stilul lor si fiecare reactioneaza la vesti proaste in felul lui.

Si pana la descoperirea frazei magice, care sa faca interlocutorul ca brusc sa se simta bine, fiecare devenim supereroii specifici: Humor Man, Silent Man sau Screaming Man. Si toti luptam pentru acelasi scop comun. Asa ca fa-te bine si hai acasa, ca sa-ti desenam cele doua ghipsuri galbene.


Asa de frumos miroase afara….


Orase

Daca ar fi traiesc altundeva in Romania, dar nu in Cluj, as alege Timisoara sau Sighisoara. Sunt doua orase care m-au impresionat, in care, chiar daca le calcam pragul prima data, ma simteam acasa. In Sighisoara am mers cel putin o data pe an. Anul trecut cred ca am fost de vreo 3 ori. Si nu m-am plictisit niciodata, pentru ca, de fiecare data descoper o straduta pe care nu am mai mers, o casa pe care nu am mai vazut-o, o iesire din cetate pe care nu am mai intrat. De festival sau in viata de zi cu zi, gasesti in Sighisoara aerul boem, placerea de a sta intins pe un zid sau cu o chitara in mana pe o pajiste si a „boscheta” (dupa cum spune o buna prietena).

Timisoara am vizitat-o o singura data…dar m-as intoarce oricand. Piete largi, parcuri imense, oameni zambitori. Parca esti in alta tara. O zi intreaga am batut centrul dintr-o parte in alta, am coborat din tren cantand „Nu pot sa cred, suntem in Timisoara!”, am mancat in campus si am baut o bere in Papillion si m-am simtit aproape Timisoareanca.

P.S. Articolul acesta a fost inspirat de acest articol.